Cluedo

M-a intrebat odata cineva ce as alege: sa fiu un mare general sau un detectiv genial, precum Hercule Poirot sau Sherlock Holmes. Nu stiu ce am raspuns atunci, dar cert e ca, odata cu trecerea timpului, inclin spre a doua varianta.

Cluedo mi-a oferit sansa de a ma metamorfoza in asa ceva si nu cred ca am fost mai incantat vreodata ca am reusit sa castig (poate doar la Dominion). Vechi de prin 1948, Cluedo este prototipul boardgame-ului de deductie: intr-o vila luxoasa, proprietarul, Mr. Black, a fost omorat de catre unul dintre invitati. Esti unul dintre ei si ramane in sarcina ta sa afli inaintea celorlalti unde s-a petrecut crima, cu ce arma a fost comisa si, mai ales, cine a infaptuit-o.

Mecanismul jocului este ingenios: exista cate o carte pentru fiecare camera, pentru fiecare arma si pentru fiecare personaj; la inceput, cate una din fiecare categorie este extrasa si pusa in mijlocul suprafetei de joc, iar restul sunt impartite jucatorilor. Acestia isi aleg cate un pion de culoarea unuia dintre personaje si cutreiera vila in cautare de indici si facand supozitii pentru a-i obliga pe ceilalti sa le arate cartile pe care le au in mana, incercand astfel sa afle care sunt cartile lipsa.

Pentru a va bucura pe deplin de Cluedo este nevoie sa treceti peste doua aspecte. Primul ar fi ca lipseste componenta psihologica, adica acele motivatii care ii imping pe oameni la crima, jocul fiind similar mai mult cu faimosul test de inteligenta al lui Einstein. Insa modul cum arata peisajul in care se desfasoara crima si maiestria de a picura un aer suspect in figura fiecarui personaj compenseaza lipsa povestii pe care o puteti creea singuri in minte, daca imaginatia nu va da pace. Eu fac o comparatie permanenta cu Zece negri mititei de Agatha Christie, in opinia mea, de departe cel mai bun roman de suspans scris vreodata.

Cel de-al doilea aspect este mai tehnic si se refera la o dedublare a rolului jucatorilor: pe o parte va alegeti un personaj pe care il mutati pe tabla, pe de alta puteti avea in mana carti despre alte personaje sau insusi personajul vostru poate fi cel cautat. Nu va temeti, dupa ce veti juca putin va veti familiariza cu asta si veti intelege ca deplasarea pionilor nu este doar o formalitate, ci este un ingredient vital in formula succesului la acest joc.

Alte ponturi ar fi sa va dezvoltati un sistem cat mai eficient de a va lua notite (tabelasele care vin odata cu jocul sunt foarte utile, dar o simpla foaie si un pix pot fi la fel, daca posesorul isi pune mintea la contributie) si sa fiti cu bagare de seama la ce se intampla in jur, pentru ca din supozitiile pe care le fac ceilalti puteti deduce mai multe decat ei.

Incercati sa castigati la Cluedo si stima voastra de sine va exploda :).

Surse fotografii: BoardGameGeek; cutia.ro

Niste jocuri de carti excelente

Tot rascolind Internetul in cautarea unei posibilitati de a achizitiona Zendo, un boardgame pe care l-am dibuit in lista Mensa Select si care mi-a atras atentia prin ineditul conceptului si al universului in care e plasat (filosofia Zen), am descoperit ca un joc care i-a fost o sursa importanta de inspiratie – Eleusis, ale carui reguli pot fi gasite aici. Ideea e simpla, un jucator se gandeste la o regula, iar ceilalti se chinuie sa isi dea seama de ea. Pe langa exercitiul mental excelent, remarcabil e ca se poate juca doar cu doua perechi de carti obisnuite, iar la el pot participa de la 3 la 8 jucatori.

Pe langa Eleusis, am mai descoperit si Switch, care, de asemenea, nu necesita decat un pachet de carti si niste minime cunostinte de poker si care este savuros prin simpla idee ca, jucat fiind in patru, iti poti alege partenerul chiar si fara voia acestuia. Vedeti voi ce si cum.

Intertextualitate (7)

Memoir ’44 este un joc despre Al Doilea Razboi Mondial, asa ca de facut conexiuni cu filme si carti despre acest subiect se pot face gramada.

Paradoxal, romanele care mi-au venit in minte prima data se desfasoara in timpul Primului Razboi Mondial, dar cred ca sunt atat de bine scrise, incat sunt la fel de sugestive: Adio, arme! de Ernest Hemingway, Nimic nou pe frontul de Vest de Erich Maria Remarque si Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil Petrescu. Nu ma dau in vant dupa cartile lui Sven Hassel, dar recunosc ca reusesc intrucatva sa te introduca in atmosfera crancena a razboiului.

Un profesor pe care l-am avut pe vremea cand urmam cursurile facultatii de istore ne povestea ca toate cartile despre Al Doilea Razboi Mondial depasesc ca numar tot ce s-a scris despre istorie pana in acel moment. S-ar putea sa fie o exagerare, dar e oricum ilustrativa, asa ca nu o sa ma apuc insir un pomelnic bibliografic, nu o sa amintesc decat Mari decizii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial de Jacques de Launay.

Documentare audio-vizuale sunt atat de multe, incat inevitabil ati vazut cateva, de cateva ori chiar, pe Discovery, de-a lungul timpului, asa ca singurul pe care o sa-l mentionez e cel care mi-a placut cel mai mult; se numeste Battlefield si m-a atras prin modul detaliat in care combina descrierile geopolitice si militare cu cele ale personalitatilor implicate, toate garnisite cu imagini reale si inedite.

Din domeniul cinematografiei de-abia stiu ce sa aleg. Primul film care mi-a venit in minte este Patton, cu George C. Scott in rolul vietii lui. Pentru ca unele harti din Memoir ’44 au plaje, recomand The Longest Day, o descriere complexa si antrenanta a debarcarii din Normandia, spusa atat din perspectiva Aliatilor, cat si a nemtilor si cu o droaie de actori formidabili: Rod Steiger, Richard Burton, Henry Fonda, John Wayne, Sean Connery. Daca am adus vorba de ziua Z, nu are cum sa lipseasca Saving Private Ryan, cu infernala sa scena de debut, care pe mine m-a bagat in asa hal in atmosfera, incat mi s-a parut insuportabila. Nu intamplator, alte doua filme remarcabile contemporane cu filmul lu Spielberg au incercat sa concureze cu acesta si sa redea scene de lupta si drame ale razboiului: The Thin Red Line, regizat de Terence Malick si Enemy at the Gates, regizat de Jean Jacques Annaud, cu Jude Law, Ed Harris si Rachel Weisz.

Desi nu are lupte de anvergura, Where Eagles Dare este un film cu o actiune palpitanta, cu multe intorsaturi de situatie si sustinut de doi actori de forta: Richard Burton si Clint Eastwood. Si The Guns of Navaronne, inca un film cu o distributie excelenta – Gregory Peck, David Niven, Anthony Quinn, Richard Harris, Irene Papas – e la fel de antrenant si reda o frantura din marea inclestare care a schimbat destinul lumii.

Imagination

Jocurile abstracte au nevoie de concepte originale si provocatoare ca sa se poata bate cu cele care au o tematica generoasa si universuri complexe.

Realizatorii jocului Imagination au inteles acest lucru; pe niste carti in forma de patrat sunt inscriptionate diverse configuratii de sfere de diferite culori. Fiecare carte este strabatuta de diverse linii, in diverse directii, iar pozitionand o oglinda pe una dintre ele se obtine punctajul. Cum se calculeaza acesta? Regulile standard spun ca se face diferenta dintre numarul sferelor rosii si al celor albastre (in modul, adica nu conteaza care dintre ele sunt mai multe), cele galbene scad cate un punct, iar cele verzi iti aduc cate unul. Recomandarea mea este sa nu va sfiiti insa sa schimbati aceste reguli dupa plac (adica sa inlocuiti sferele rosii cu cele galbene, cele verzi sa fie cu minus etc.), pentru ca astfel veti asigura rejucabilitatea, chiar si dupa cele 30 de carti (inscriptionate si pe o parte si pe alta) va vor deveni foarte familiare.

Gasirea celei mai bune solutii nu ar fi o sarcina imposibila in sine, numai ca aceasta nu poate fi rezervata decat de un jucator, asa ca trebuie sa te grabesti in a face efortul mental de a-ti imagina cum ar arata configuratia sferelor dupa pozitionarea oglinzii. Aceasta presiune a timpului adauga savoare jocului, iar pe mine, unul, m-a fermecat motivul oglinzii care dedubleaza si, uneori, pacaleste, precum si inteligenta spatiala de care trebuie sa dai dovada in intrecerea cu ceilalti.

Imagination nu este un joc care sa-ti ocupe o dupa-amiaza intreaga (cele zece runde ale sale nu depasesc 15-20 de minute), dar merge de minune intr-o pauza de cafea sau poate fi un aperitiv excelent la un festin cu boardgame-uri mai complexe.

Sursa fotografii: BoardGameGeek

Senet

Un alt joc care concureaza pentru titlul de cel mai vechi din lume este Senet si provine din aria civilizatiei Egiptului antic. Era imposibil ca o cultura de un asemenea nivel sa nu dea nastere si unui boardgame, la fel cum mentalitatea profund religioasa a egiptenilor nu avea cum sa nu il impregneze. Imagini cu cate doi oameni oameni jucand Senet au fost descoperite datand chiar de la cca. 3500 i. Hr., iar diverse modele ale sale au fost gasite in mormintele faraonilor din diverse epoci, dar si ale altor oameni de vaza.

Initial, Senet s-a nascut ca un joc de recreere, dar a evoluat ulterior spre un ritual complex si semnificativ pentru cei implicati in desfasurarea lui. Numele sau a fost descifrat dupa hieroglifele care il descriu in diverse inscriptii, iar e-ul a fost adaugat conventional, existand unele pareri ca pronuntia ar trebui sa fie „zinat”. Asupra traducerii exista totusi un acord: „senet” inseamna „trecere”.

Jocul consta dintr-o tabla de lemn cu 30 de patrate, dispuse pe trei randuri paralele. Cei doi jucatori le parcurgeau in sensul „mersului de bou” (primul rand de la stanga la dreapta, al doilea de la dreapta la stanga etc.) cu 5, 7, mai rar 10 pioni, utilizand zaruri de os sau bete; acestea din urma sunt specifice versiunilor mai vechi ale jocului si constau din ramuri taiate transversal, astfel incat o parte sa fie plata si una rotunda; fiecare dintre jucatori avea cate 4 astfel de bete pe care le arunca, rezultatul fiind calculat in functie de numarul fetelor plate care apareau (1, 2, 3, 4, iar in cazul foarte rar cand nu era niciuna, rezultatul era considerat 5).

Simpla cursa pe tabla de joc a capatat in timp semnificatii religioase. Traducerea numelui si desenele care au fost descoperite pe patrate au dus la concluzia ca Senet era o intrecere intre cei doi jucatori de a avea un parcurs cat mai favorabil in viata de dupa moarte, jocul hotarand daca vor fi condamnati pe vecie sau vor primi rasplata suprema, unirea cu zeul-soare Ra.

Traseul fiecaruia era sinuos si era marcat de obstacolele si beneficiile oferite de tabla de joc. Desenele au variat de-a lungul timpului, ultimele cinci pozitii aparand insa inca de la inceputurile jocului. In versiunile cu conotatii religioase, Senet incepea cu patratul infatisand „casa lui Toth”, zeul cu cap de ibis, care veghea ca sufletele celor decedati sa fie trimise catre judecata. Tensiunea jocului si a destinului pe care si-l faureau jucatorii era generata de faptul ca patratele care ofereau bonusuri erau pozitionate langa cele care provocau pedepse. De exemplu, pozitia 15 avea desenata o broasca, simbol al renasterii in mitologia egipteana, si oferea inca o tura; din contra, pozitia 16 infatisa o plasa, care il obliga pe jucator sa stea o tura.

Cele 5 patrate de la final au ramas neschimbate de-a lungul istoriei acestui joc. Pozitia 26 oferea inca o tura, 27 era cea mai detestata, pentru ca scotea din joc orice pion care cadea pe ea, iar celelalte erau numerotate descrescator 3, 2, 1; pentru a putea termina, jucatorii aveau nevoie sa obtina la zaruri sau la bete exact numarul corespunzator patratului unde li se afla piesa.

De la joc cu semnificatii religioase, Senet a devenit el insusi un obiect de factura religioasa. Jocurile au devenit mai migalos decorate si aproape ca au incetat sa mai aiba vreun scop functional, devenind de nelipsit in inventarele funerare. Nu intamplator, din aceasta perioada dateaza si imaginile cu personaje care joaca Senet singure, precum si un pasaj dedicat lui in Cartea Mortilor.

Pe site-ul celor de la British Museum puteti incerca o versiune virtuala a Senet, pe care eu o prefer pentru ca utilizeaza imagini reale, spre deosebire de alte versiuni de pe Internet, facute cu mai putin gust (ca si in cazul Jocului Regal din Ur, si aici aveti nevoie de Adobe Shockwave).

Surse:

www.wikipedia.org

In Search of the Meaning of Senet, de Peter A. Piccione

Astral Castle

Dixit

Va place sa aveti dreptate? Daca da, atunci veti intelege cum m-am simtit eu vazand ca un joc pe care il ochisem acum ceva timp si pentru care chiar am facut efortul sa mi-l cumpar, Dixit, a luat o carca de premii, dintre care cel mai recent e prestigiosul Spiel des Jahres, un fel de Oscar al boardgame-urilor.

Ce m-a fermecat de prima data la acest joc este ca exploateaza o alta latura a intelectului, decat cea a strategiei si gandirii analitice. In Dixit, jucatorii primesc niste carti extraordinar ilustrate, unul dintre ei alege una si spune un cuvant sau o sintagma, apoi ceilalti aleg fiecare o ilustratie pe care o considera cea mai sugestiva pentru provocarea data si toate cartile sunt amestecate si apoi insirate pe masa. Daca jucatorului care a ales sintagma (numit si „narator”) i-a descoperit toata lumea cartea, nu primeste niciun punct: daca nu i-a descoperit-o nimeni, la fel. Daca, insa, unii ghicesc, iar altii nu, atunci primeste puncte, ca si jucatorii ale caror carti sunt votate.

Chiar de cand am citit prima data regulamentul, fara fi vazut vreodata jocul, am intuit ca este fermecator si m-a atras inexorabil faptul ca exista si altfel de boardgame-uri decat cele cu care eram obisnuit. Desi gandirea metaforica are ceva romantic a priori, tocmai aspectul sau competitiv ii da savoarea. Provocarea de a te balansa intre simpla descriere a cartii (denotatia) si o conotatie extrema si inaccesibila este superba si, desi la inceput pare cam grea, odata ce i-ai prins gustul, e greu sa te mai lipsesti de ea.

De exemplu, la primul joc, avand in mana cartea de mai sus, imediat mi-a rasarit in minte Domnisoara Pogany; dar n-as fi avut nicio sansa, asa ca am trecut cu gandul la Brancusi; dar nici asa nu aveam vreo siguranta, astfel ca am spus „modernism”. Nu a fost vreo varianta stralucita, dar i-a derutat pe unii, asa ca am obtinut puncte :). Exista un aspect care trebuie insa reglat dinainte: ar fi excelent ca persoanele care se cunosc foarte bine sa nu abuzeze de acest lucru si sa nu exprime lucruri numai de ei stiute. La cata gratie degaja insa Dixit, mi-e si greu sa cred ca cineva ar fi in stare sa umbreasca placerea pe care o ofera acest joc.

Despre ilustratii nu am decat cuvinte de lauda. Sunt desenate inspirat, cu un colorit plin de gust, sunt discret suprarealiste si au un aer naiv, care imi aduce aminte de pictura naiva sarba sau de cea a a lui Henri „Le Douanier” Rousseau. Pe un alt blog despre boardgame-uri, cineva deplangea faptul ca, dupa un timp, inveti fiecare carte si nu mai ai ce spune. Imi pare rau pentru acea persoana, pentru ca pierde exact esenta frumusetii acestui joc: faptul ca esti nevoit sa gasesti alte si alte asocieri, ca imaginatia si memoria zburda si, astfel, devin mai vii. Unde mai pui ca regulile pot si modelate dupa plac: puteti folosi doar titluri si personaje de filme sau carti, locuri cunoscute sau politicieni, daca vreti sa ii injurati intr-un fel aparte; iar astea sunt decat variantele care mi-au venit mie in minte.

Dixit este un joc care isi merita sumedenia de premii si simplul fapt ca strictii si gravii germani i-au acordat distinctia lor suprema este un indiciu ca merita incercat.

Surse fotografii: BoardGameGeek, Bruno Faidutti

Intertextualitate (6)

Ticket to Ride: Europe m-a pus putin in incurcatura. Initial, nu mi-au venit in minte decat De la roata la farfuria zburatoare, de Paul Teodoru, o interesanta istorie a mijloacelor de locomotie, de la barca facuta dintr-un bustean pana la OZN-urile bazate pe ciclonii imaginati de Henri Coanda, si clasicul roman Crima din Orient Express al Agathei Christie.

M-am fortat putin si am mai ajuns la cateva surprinzatoare rezultate. Primul roman al lui George Calinescu, Cartea nuntii, debuteaza cu un capitol a carui actiune se petrece in tren si mi-am adus aminte ca mi-a placut modul cum extraordinarul si polivalentul nostru om de cultura a impletit gandurile personajelor cu interjectii care redau cadenta sinelor. Tot cutreierand mental literatura romana mi-am amintit si de Bubico, delicioasa si nervoasa schita a lui Caragiale, precum si de o alta scriere scurta, Pe drezina, a unui contemporan al sau, I. A. Bassarabescu; stiu ca am coborat putin stacheta cu acest titlu, dar v-o recomand cu tarie, pentru ca este la fel de savuroasa ca si cea de dinainte.

Pentru ca ieri a fost ziua de nastere a lui Antoine de Saint-Exupery, mi s-a resucitat memoria in privinta capitolului din Micul print in care personajul principal discuta cu acarul; ca restul romanului, si aceasta bucata este un deliciu intelectual.

In materie de filme, primele exemple care mi-au venit au fost clasicul Strangers on a Train, regizat de Alfred Hitchcok si ecranizarea cartii Agathei Christie, regizata de Sidney Lumet si cu o sumedenie de actori mari in distributie (Albert Finney, Ingrid Bergman, Lauren Bacall, Anthony Perkins, Sean Connery, Michael York, Vanessa Redgrave). Apoi m-am intors spre inceputurile cinematografiei, cu The Great Train Robbery, aparut in 1903, un monument al acestei arte, la fel de viu astazi ca si in ziua aparitiei sale. Nu peste mult timp, in 1926, marele comediant mut Buster Keaton oferea publicului o realizarea de exceptie si care isi pastreaza si astazi farmecul: The General – povestea afectiunii dintre un mecanic si locomotiva sa.

Desi nu il consider cine stie ce, hai sa pomenesc si de The Polar Express, animatia regizata de Robert Zemeckis si cu vocea principala asigurata de preferatul acestuia, Tom Hanks.

Puerto Rico

Daca ar fi sa atribui fiecarui boardgame cate un superlativ, atunci negresit pentru Puerto Rico s-ar potrivi de cel mai complex pe care l-am jucat vreodata. Da, stiu, mai exista si Agricola si chiar mi-am varat putin nasul prin cutia acestui joc, dar nu l-am incercat insa.

In Puerto Rico joci multiple roluri pentru a gestiona un intreg proces: faci rost de plantatii, le faci sa produca, le prelucrezi roadele pe care le vinzi pe plan local sau le expediezi peste ocean si, nu in ultimul rand, faci rost de oameni pentru toate operatiunile acestea.

Originalitatea acestui joc consta tocmai in faptul ca actiunile de mai sus nu se petrec simultan si nici dupa bunul plac al jucatorilor. Fiecare dintre ei alege unul dintre rolurile Mayor, Settler, Prospector, Captain, Builder, Craftsman, Trader, beneficiaza de niste bonusuri in domeniul respectiv pentru ca e primul si ii obliga pe ceilalti sa intreprinda actiunile specifice care nu rareori le sunt defavorabile. Ordinea jucatorilor devine astfel importanta, dar, spre cinstea realizatorilor, un anumit sistem de rotatie (jetonul numit Governor) previne situatia ingrata ca unii sa devina tinte predilecte, doar pentru ca sunt asezati la o anumita distanta de un adversar mai afurisit.

In Puerto Rico ai de-a face cu bani (necesari pentru contructia cladirilor si facilitatilor) si cu puncte de victorie. Fiecare cladire construita are diverse proprietati si sa nu va speriati daca nu stiti ce sa alegeti, pentru ca asta e principala provocate a jocului.

Subsemnatul va vorbeste din postura unui care nu a castigat niciodata la Puerto Rico, ba mai rau, a si fost pe ultimul loc de cateva ori. Ca sa dau apa la moara celor care ma acuza ca incerc sa ies bine din orice situatie, am spun ca, din acea ipostaza deloc glorioasa de perdant, am avut totusi ocazia de a contempla per ansambla mecanismul acestui boardgame, fiind totodata si un mijlocul lui. Nu stiu cata baza se poate pune pe spusele unuia care nu a gustat victoria, dar macar va pot impartasi ce cred eu ca ar trebui sa faceti ca sa castigati:

– in Puerto Rico pui pe roate un proces care nu numai ca are nevoie sa mearga, dar mai trebuie sa faca asta si in conditiile unor bete puse din exterior; ca si in viata reala, daca nu ganditi temeinic inainte de a va apuca ceva, va va fi foarte greu sa schimbati lucrurile din mers, iar dupa un anumit punct, chiar imposibil;

– acordati-va timp sa intelegeti toate detaliile si chichitele fiecarei cladiri;

– nu uitati ca jocul e pe puncte, asa degeaba aveti niste plantatii infloritoare si niste fabrici care duduie, daca toate astea nu se traduc in acele mult pretioase jetoane;

– pastrati bani pentru ultima runda, deoarece cladirile mari care pot fi achizitionate atunci ofera niste bonusuri babane, care au sanse mari sa faca diferenta

– nu va incapatanati sa cumparati de toate; luati doar ce stiti ca aveti nevoi conform planului pe care vi l-ati facut inca de la inceput (vezi prima liniuta);

– aveti grija sa nu pierdeti colonistii aceia micuti si maronii, ca sa nu va scoata ochii proprietarul jocului sau, Doamne fereste, sa refuze sa mai joace cu voi.

Puerto Rico este un joc excelent datorita resurselor intelectuale pe care le solicita, precum si a modului in care te ajuta sa constientizezi ce inseamna managementul unui proces. Cu toate acestea, lipseste naturaletea unui Power Grid, iar imbracamintea cu iz tropical (tematica, designul tablelor si pieselor de joc) nu poate ascunde o pregnanta inclinatie spre abstract, explicabila prin faptul ca autorul, Andreas Seyfarth, este german.

Daca va lipsesc rabdarea si migala de a manevra jetoane de diverse marini si forme sau daca nu vreti sa ajungeti in situatia amintita de mine mai sus (vezi ultima liniuta), puteti incerca o versiunea cu carti a acestui joc, intitulata San Juan.

Sursa fotografii: BoardGameGeek

Jocul regal din Ur

Pentru ca am o pasiune pentru istorie, ca si pentru boardgame-uri, m-am gandit sa le aduc la un numitor comun si sa prezint jocuri de tabla ale unor diverse civilizatii ale omenirii si din diverse perioade ale istoriei. Fara pretentia de a fi exhaustiv, sper sa va atrag in povestea unui domeniu care pare aproape la fel de vechi ca omenirea insasi.

Jocul regal din Ur este o denumire conventionala data unui joc descoperit de arheologul britanic Leonard Woolley in jurul anului 1923, in timpul sapaturilor efectuate la locul anticului oras sumerian, la Basrah, in sudul Irakului de astazi.

Cercetarile arheologice au scos la lumina mai multe morminte ale unor persoane de vaza, iar intr-unul dintre acestea a fost gasit si acest joc, considerat in prezent drept cel mai vechi boardgame cunoscut din lume.

Jocul regal din Ur a fost datat ca avand o vechime de aproximativ 2500 de ani, ceea ce i-a pus in incurcatura pe cercetatori in privinta regulilor. Din fericire, acest joc era atat de popular in antichitate, incat a continuat sa existe pana in secolul II i.Hr., perioada din care dateaza o tablita cu scriere cuneiforma, care a ajutat la descifrarea lor.

Jocul descoperit in sit-ul de la Basrah era compus dintr-o cutie din lemn, pe suprafata careia erau aplicate patrate egale ca dimensiuni, frumos decorate si realizate din calcar sau lapislazuli. Cercetatorii nu au stabilit daca desenele din fiecare patrat avea un scop in desfasurarea jocului sau erau doar decoratiuni. Despre rozetele existente pe suprafata de joc exista ipoteza indeobste acceptata ca ar fi avut un rol special, de a oferi inca o tura jucatorului care nimerea pe ele sau, dimpotriva, de a-l intoarce din drum.

Jocul regal din Ur era realizat pentru doua persoane, care se intreceau in a parcurge suprafata, incepand in partea stanga inspre cea dreapta. Un jucator incepea din partea de sus a cutiei din stanga, iar celalalt din partea de jos. Fiecare dintre ei rula in mod succesiv 7 pioni, confectionati din marna (argila) sau scoica, si folosea zaruri de forme piramidale  care avea ca rezultat 1, 2, 3, 4 sau 0.

S-a constatat ca existau mai multe variante de joc: intr-una, pionii jucatorilor treceau din partea stanga in cea dreapta si apoi ieseau de pe suprafata de joc prin patratul dintre cele doua rozete din stanga; intr-alta, mai simplificata, nu era nevoie decat a ajunge in dreapta, in partea corespunzatoare punctului lor de pornire din stanga. Se presupune ca punctele aurii de langa anumite patrate reprezentau puncte si bonusuri pentru jucatorii care nimereau pe ele. Nu se cunosc reguli referitoare la situatia in care cei doi pioni se intersectau pe spatiul ingust din mijloc.

Jocul original poate fi admirat la British Museum, iar pe Internet puteti achizitiona replici ale acestuia.

Pe site-ul dedicat civilizatiei din Mesopotamia antica si realizat de British Museum puteti incerca o versiune interactiva a Jocului regal din Ur (aveti nevoie de Adobe Shockwave).

Surse:

www.tradgames.org.uk

www.mesopotamia.co.uk

www.gamecabinet.com

6 nimmt!

Sub acest titlu cabalistic, in care ti se poticneste limba si pe care l-am pastrat in limba originala, adica germana, se ascunde Take 6 sau Take 5 sau Jocul cu Văcuţe (asta e numai la mine in casa) sau cum vreti sa-i ziceti, un joc simplu, cu carti numerotate de la 1 la 104.

Fara sa fiu snob, ma uit la premiile luate de un boardgame, pentru ca sunt un bun indicator, in opinia mea, iar la 6 nimmt! am constatat ca are un Mensa Select la activ. Experientele mele cu jocuri evidentiate de aceasta adunare a oamenilor mult prea inteligenti au fost placute, asa ca asta a fost un argument suficient sa il incerc.

In 6 nimmt! jucatorii primesc cate 10 carti, iar la masa sunt asezate alte 4. La fiecare tura, jucatorii trebuie sa plaseze carti mai mari decat ultimele din sirurile care se formeaza. Cine pune a sasea carte in sir e nevoit sa le ia pe celelalte cinci si colecteaza punctajul negativ reprezentat de numarul capetelor de vacute inscriptionate pe ele, care variaza (exista cartile simple, cele care se termina in 5 si au 2 vacute, cele care se termina in 0 si au 3 vacute etc.). Regulile ii obliga pe jucatori sa plaseze cartile de cele cat mai apropiate ca valoare, iar daca nu au carti mai mari decat ultimele dn siruri, sunt nevoiti sa umfle un sir la alegere. Dupa ce unul sau mai multi dintre jucatori ajung la 66 de vacute luate, cel care are cele mai putine castiga.

6 nimmt! este un joc simplu de explicat (regulamentul e cam ce v-am spus eu mai sus), simplu de jucat si foarte distractiv, daca reusiti sa treceti peste frustrarea inevitabila ca, oricat de bine v-ati face strategia si ati calcula probabilitati, tot se gaseste cate cineva sa va dea planurile peste cap.

Eu l-am indragit si pentru ca a prins si doua persoane la care nu m-as fi asteptat: mama si tata. De Antike sau Dominion n-a fost chip sa ii apropii, dar acest joculet cu numere i-a captivat si i s-au daruit cu atata pasiune ca au devenit adversari de temut. Iar mama, profesoara de romana si fire visatoare, ne si explica strategiile ei, atunci cand ii ies, bineinteles :).

Surse fotografii: BoardGameGeek; cutia.ro