De prin alte parti

Am descoperit doua articole interesante pe site-urile unor persoane cu pasiuni similare:

Cei de la nou lansatul BoardMeet povestesc despre regulile jocului Yams (sau Yahtzee), un fel de poker cu zaruri.

Cei de la BoardGames Blog au cateva propuneri de jocuri gratuite, de tip Print and Play (PnP), care pot fi scoase la imprimanta si jucate. Poate n-or fi ele stralucite, dar sunt moca, asa ca va propun sa dam navala :P.

Reclame

Intertextualitate (5)

Cand scriam despre Machi, mi-a venit ideea acestei rubrici, asa ca nu puteam sa ocolesc chiar jocul care a inspirat-o, nu? Mai ales ca, intre timp, s-a adaugat si Samurai la tematica despre care e putin spus ca a fascinat o lume intreaga.

Shogun de James Clavell e cartea care mi-a incantat adolescenta, asa ca pe ea o amintesc prima. Stiindu-mi pasiunea, o prietena foarte apropiata mi-a daruit cartea Musashi de Eiji Yoshikawa, care spune romantat povestea marelui spadasin ratacitor (in Machi, acest personaj este cel mai puternic, iar daca aveti norocul sa il nimeriti, v-ati scos:P).

Ca sa patrundeti in tainele filosofiei si artei sale de a lupta, puteti citi Gorin No Sho (Cartea celor cinci cercuri), iar daca vi se dezvolta gustul pentru meditatia asupra conditiei razboinicului, puteti incerca ghidul spiritual al samuraiului, Hagakure („in umbra frunzelor” – traducere aproximativa) redactat la inceputul secolului al XVIII-lea de Yamamoto Tsunetomo, care sta sub semnul datoriei si al iminentei mortii; daca vreti ceva mai putin deprimant, atunci aplecati-va asupra Artei pacii, elaborata de fondatorul aikido-ului, Morihei Ueshiba.

O carte pe care o mentionez ca sa va feriti de ea este Sa nu trezesti podeaua privighetoare, parte a trilogiei Legendele clanului Otori, scrisa de Lian Hearn; e plasata intr-o Japonie fantastica si cu iz feudal, incearca sa fie si antrenanta si meditativa, dar nu ii iese niciuna. Povestea celor 47 de ronini care au razbunat moartea seniorului lor se regaseste in multe forme in multe parti, dar va recomand pe cea din rafinata Istorie universala a infamiei de Jorge Luis Borges.

Desi isi plaseaza romanele in perioade mai apropiate de zilele noastre, Yasunari Kawabata si Yukio Mishima sunt doi autori formidabili (primul dintre ei fiind laureat cu premiul Nobel) si amandoi au un aer foarte japonez si aproape inaccesibil, noua, europenilor; Tara zapezilor de primul si Templul de aur de al doilea sunt creatii literare care ar intregi atmosfera de care merita sa va lasati cuprinsi cand jucati Machi sau Samurai.

Carti de istorie despre Japonia feudala exista gramada, asa ca eu o sa pomenesc doar doua: Japonia – pagini de istorie, civilizatie, cultura de Florin Vasiliu si O istorie a Japoniei de Kenneth Hennshall.

In materie de filme, aproape totul se leaga de un nume cat cinematografia insasi: Akira Kurosawa. Cei sapte samurai, Ran, Kumonosu Jo, Kagemusha sau Rashomon (pentru comparatie, puteti citi si povestirea lui Ryunosuke Akutagawa) sunt capodopere care merita vazute de oricine. Cand apare in joc cate de carte cu samurai in Machi, imi vine automat in minte extraordinara scena cu extraordinarul ritm de la inceputul extraordinarului Yojimbo.

Ten to Chi To (Heaven and Earth) – un film fastuos si spectaculos despre rivalitatea dintre doi mari daimyo, Zatoichi, scris, regizat si interpretat de Takeshi Kitano – un film brutal, liric si cu mai multe straturi de interpretare, Ghost Dog: The Way of the Samurai – o combinatie surprinzatoare si reusita de cultura hip-hop si calea razboinicului, cu un rol croit parca pe masura lui Forest Whitaker, sunt alte cateva exemple notabile din domeniul cinematografiei.

Unii dintre voi o sa rada, dar cei care au urmarit si au savurat seria de desene animate Samurai Jack o sa inteleaga de ce amintesc si de ea.

Exista si un superb joc video care poate intregi perspectiva asupra universului medieval nipon – Shogun: Total War. E cu gust realizat, contureaza un cadru istoric precis, are un manual care abunda in informatii interesante, iar bataliile pe care le conduci sunt de proportii pur si simplu epice.

Dupa ce va incununati de glorie la oricare dintre aceste boardgame-uri, merita sa contemplati lumea si meditati asupra caracterului ei trecator, delectandu-va cu un haiku al unuia dintre marii maestri Matsu Basho, Yosa Buson sau Kobaiyashi Issa:

Ah, ierburile verii!

Atat a mai ramas

din visele bravilor razboinici.

(Matsu Basho, apud. Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei)

Cable Car

Fara a fi un joc extraordinar, Cable Car e un boardgame care mi-a oferit un frumos exemplu despre ce inseamna sa imbunatatesti ceva in mod viabil si nu conform zicalei „aceeasi Marie cu alta palarie”.

In Cable Car, jucatorii detin companii de tramvaie si se intrec in a realiza cele mai lungi si mai profitabile trasee. Jocul initial nu presupunea decat sa iti alegi o culoare, si sa pozitionezi cat mai avantajos niste jetoane cu diverse franturi de linii ferate, care sa conecteze statiile de neutre de cele care iti apartin. Sistemul de joc aduce aminte de faimosul Carcassonne, fara a avea insa savoarea medievala si complexitatea acestui mult premiat joc.

Folosind regulile acestea initiale, singura provocare ar fi modul se aseaza jetoanele, fapt ce solicita un dram de orientare spatiala si de gandire geometrica. Cam putin, ati zice.

Cred ca asa s-au pronuntat multi, pentru ca, la peste 10 ani de la aparitie (jocul original a fost lansat in 1997), Cable Car a fost retusat, coafat cu noi reguli si aruncat din nou in valtoarea lumii boardgame-urilor. Sistemul de joc s-a pastrat, dar, de data aceasta, toate culorile de companii sunt prezente pe piata, iar jucatorii detin actiuni, schematizat redate prin cartonase cu diverse procente, la care dintre ele doresc.

Din asta rezulta o combinatie interesanta a deciziilor de care e nevoie. Pe de o parte, fiecare va incerca sa mareasca punctajul companiilor la care detine actiuni, exploatand amplasarea jetoanelor; pe de alta deoarece, ca si in lumea reala, situatia globala scapa controlului deplin al fiecaruia dintre noi, multi se vor stradui sa tina pasul cu fluctuatia ierarhiei si sa faca rost de actiuni la cele mai in voga companii.

Nu e vreo simulare de joc la bursa, dar aceasta combinatia de decizii, influentata si de faptul ca jetoanele sunt trase aleatoriu, face din noul Cable Car un boardgame la care chiar ai de invatat. Nu voi proceda insa la a le enumera cu liniuta, asa cum fac adeseori, pentru ca beneficiile acestui joc se pot rezuma la o singura expresie: sa ai nas.

Sa ai nas pentru a mirosi companiile care vor fi profitabile la sfarsitul jocului (Nota bene!), nu doar la un moment dat; sa ai nas sa simti momentele potrivite pentru schimbare; sa ai nas sa adulmeci situatiile cand e mai bine sa te abtii si sa astepti, decat sa te repezi si sa actionezi sub impulsul momentului. Sa ai nas e o mixtura de instinct si intelect, pe care unii o au din nastere sau pe care ceilalti si-o dezvolta cat pot. Pentru acestia din urma, chiar daca la un nivel abstract si simplist, Cable Car le ofera ocazia sa si-o exerseze si sa simta fiorul deciziilor.

Ca sa fiu pe deplin obiectiv, nu pot sa inchei fara mentiona ca modul de calculare a punctelor, fara a fi neclar, e cam incalcit si poate irita, mai ales daca lipseste persoana cu mintea limpede si cu gust pentru ecuatii migaloase.

Sursa fotografii: BoardGameGeek

Intertextualitate (4)

Sa ma gandesc la carti si filme legate de Dominion n-a fost treaba usoara. Cartile din acest boardgame au o tematica vadit medievala, dar, per ansamblu, jocul are un aer atemporal si uneori chiar aluneca spre fantezie.

Din disciplina mai arida a istoriei, volumele despre Evul Mediu si Renastere ale Istoriei culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba ar merge pentru formarea unei imagini generale, iar Omul medieval, coordonat de Jacques le Goff, si Omul Renasterii, coordonat de Eugenio Garin,  din excelenta serie initiata pe vremuri de Polirom, ar umaniza imaginile de pe carti si ne-ar incita la a gandi povestea din spatele lor.

Din literatura, imi vin in minte doua exemple de creatii. Unul este un roman istoric impecabil scris, Regii blestemati de Maurice Druon. Scriitorul francez, bine documentat si inspirat la condei, reda o atmosfera de intrigi, tradari si lupte pentru putere din Franta, incepand din perioada lui Filip cel Frumos si pana in preajma declansarii Razboiului de 100 de ani. Celalalt este suita de romane istorice ale lui Henryk Sienkiewicz – Prin foc si sabie, Potopul, Pan Wolodyjowski; ce-i drept, nu prea se nimeresc cu aerul medieval occidental din Dominion, dar sunt palpitante si sunt scrise cu stilul dens si ferm al unui mare scriitor.

Dinspre partea cinematografiei, am identificat doua perechi de filme care s-ar potrivi si sunt si niste creatii remarcabile: Becket si A Lion in the Winter il au pe inegalabilul Peter O’Toole in rolul lui Henric al II-lea, iar Elizabeth si Elizabeth: The Golden Age pe Cate Blanchett in cel al Elisabetei I, afurisita regina care a facut din Anglia o mare putere maritima. Toate aceste filme mustesc de intrigi si de interpretari formidabile.

Cand spuneam mai devreme ca Dominion are si unele tuse supranaturale, ma gandeam in primul rand la enervanta carte Witch; inca din primele dati cand am vazut-o si i-am simtit efectele, mi-am adus aminte de amestecul fascinant si infricosator al fierturii pe care o prepara vrajitoarelor din Macbeth (ca sa nu uit, multe dintre piesele lui Shakespeare ar merge de minune si cu acest boardgame):

Scale of dragon, tooth of wolf

Witches’ mummy, maw and gulf

Of the ravined salt-sea shark,

Root of hemlock digged i’th’ dark,

Liver of blaspheming Jew,

Gall of goat and slips of yew

Slivered in the moon’s eclipse,

Nose of Turk and Tartar’s lips,

Finger of a birth-strangled babe

Ditch-delivered by a drab,

Make the gruel thick and slab.

Add thereto a tiger’s chaudron

For th’ingredience of our cauldron.

…………………………………………………

Double, double, toil and trouble,

Fire burn and cauldron bubble.

(William Shakespeare, Macbeth)

Samurai

Exista boardgame-uri care imi plac foarte mult si de a caror valoare am ajuns sa fiu constient in timp. La Samurai insa, a fost suficient sa citesc regulamentul si sa-mi dau seama ca ma aflu in fata unui joc cu un mecanism impecabil si provocator.

Am observat ca numele creatorului – Reiner Knizia – este pus la mare pret prin lumea boardgame-urilor si m-am documentat in privinta lui. Are o sumedenie de premii in domeniu si e matematician, cu doctorat chiar. Deci, de urmarit.

In Samurai, jucatorii trebuie sa captureze niste figurine, simbolizand chei ale puterii in Evul Mediu japonez: coiful de samurai, campul de orez si mici Buddha (evident ca, la acestea din urma, vor fi inevitabile expresii precum „mai iau o buda” sau „am mai multe bude ca tine”). Suprafata de joc este o foarte cu gust stilizata harta a Japoniei, cu cele patru insule ale sale si este impartita in mici hexagoane, pe care vor fi amplasate niste jetoane cu diverse valori inscriptionate, armele de care dispun jucatorii, in lupta lor pentru victorie.

Jocul nu isi propune sa recreeze universul nipon al acelei perioade, ci doar ii exploateaza cadrul fascinant, framantat si pasionant, in care este implementata (nu-i asa ca adorati cuvantul asta pe care il foloseste acum toata lumea? :P) o strategie mai degraba abstracta. Asta nu inseamna ca nu va veti simti precum un ager daimyo, cand va veti gasi in fata suprafetei de joc; dimpotriva, designul pieselor si superba gaselnita a paravanului cu care iti protejezi piesele de privirea adversarilor, te imbraca parca intr-un kimono de matase si iti pune un evantai imaginar in mana, pe care il folosesti ca sa iti racoresti mintea incordata de la atata gandit.

Pentru ca da, Samurai va solicita gandirea, nu gluma. Are o minuscula componenta de noroc, deoarece piesele pe care le folosesti sunt extrase aleatoriu, dar mecanismul jocului o anuleaza aproape. Interesant si inovativ este ca faza premergatoare are ea insasi o componenta de strategie, pentru ca figurinele sunt amplasate pe harta succesiv, chiar de jucatori, fiecare incercand sa realizeze o configuratie avantajoasa pentru el si pe care ceilalti se vor stradui sa i-o zadarniceasca. Mai mult decat atat, modul in care se calculeaza victoria este de departe trasatura cea mai de seama a jocului: castiga cine are cele mai multe figurine din doua categorii; nu trei, pentru ca nu prea e realizabil, dar nici una doar, pentru ca ar fi prea usor.Imaginati-va ca se poate castiga fara a avea, numeric vorbind, cele mai multe trofee acumulate.

Din unica victorie si multele infrangeri de care am avut parte am ramas cu niste invataturi pe care simt ca e nevoie sa vi le impartasesc si voua:

– 2 din 3, da? sa nu uitati niciodata asta; lacomia si trufia de a avea toate figurinele dintr-o categorie, dar niciuna din celelalte, sunt ingrediente sigure pentru infrangere

– nu folositi mai multe resurse decat e nevoie pentru a captura o figurina;

– invatati sa va evaluati sansele cu exactitate, pentru a nu va epuiza jetoanele pretioase in inclestari dinainte pierdute

– cele mai multe figurine sunt in centrul hartii, dar incercati sa nu ignorati extremitatile ei, pentru ca acolo se poate decide victoria

– incercati sa abateti atentia adversarilor de la tintele care va intereseaza cu adevarat

– stiind ca fiecare jucator are aceleasi piese, analizati bine harta, observati ce piese au fost jucate si incercati sa intuiti ce piese ar putea avea ceilalti in spatele paravanelor (sfatul acesta se aplica indeosebi spre finalul jocului, cand situatia se incinge)

Samurai e un joc fara cusur, care poate sa fie rejucat de oricate ori, avand acelasi efect: iti face neuronii sa gafaie.

Sursa fotografii: BoardGameGeek

Dominion – file de poveste (6)

Tanara se opri pe langa ghizdurile fantanii, arunca o moneda, cazu in genunchi si incepu sa se jeluiasca:

– Nu mai pot, scapa-ma, fantana fermecata! Nu mai suport o zi, un ceas acasa. Cand mama era pe patul de moarte, m-a pus sa-i promit ca ma voi marita fecioara. N-am pregetat, ca sa ii alin ultimele momente, stiind ca tata e ocupat cu negustoria si ca lipseste mult de acasa. Numai ca mama l-a chemat si pe el si, fara sa fiu si eu de fata, l-a pus sa promita acelasi lucru.

Nu mult dupa ce mi-am luat ramas bun de la maicuta mea draga, m-am pomenit ca tata mi-l prezinta pe el. Pe cel mai odios, dezgustator, infam om pe care mi-a fost dat sa intalnesc pana acum. Tata mi-a spus ca va avea grija de mine, iar eu m-am bucurat la gandul ca n-o sa ma mai preocup de lectii si teme, pentru ca le va face el. Numai ca, de a doua zi, s-a infatisat la usa iatacului meu cu noapte-n cap si nu s-a lasat pana nu m-am trezit. Mai groaznic a fost ca mi-a pretins ca acesta sa fie ora mea de desteptare din acel moment. Eu, care dormeam cat voiam si pana la amiaza, cateodata!

Nu mai vorbesc ca ma obliga sa invat latina, sa cant la lauta si sa brodez, spunandu-mi ca acestea sunt darurile cele mai de pret ale unei viitoare doamne respectabile. Cand, dupa rugaminti si lacrimi, am reusit sa il induplec pe tata sa ma lase la Dansul Voinicilor, care are loc in targul vecin, in fiecare luna, dusmanul meu a cerut in mod expres sa ma insoteasca. La dansul acela participa numai barbati frumosi, pe spranceana. Dar n-am reusit sa intru decat cu unul, caruia i-am strecurat un biletel, pentru ca nenorocitul meu protector nu mi-a ingaduit sa stau decat in preajma unor fete de varsta mea, Iar cand acestea au inceput sa mai spuna una, alta, de cutare si cutare barbat, m-a luat iute si mi-a spus ca se facuse ora de plecare.

Cel pe care il ochisem era frumos ca soarele si ii scrisesem in biletel sa ne intalnim peste cateva zile in catunul de cocioabe de langa conacul nostru. Acolo sunt numai amarati care traiesc din mila tatalui meu, asa ca nu ma temeam ca ma vor da un vileag, pentru ca si-ar fi primejduit si bruma de hrana pe care o primesc. Am batut la usa unei cotoroante pe care o stiu, pentru ca m-a descantat si mi-a citit in palma de mai multe ori, spunandu-mi de cate ori o sa ma marit. I-am poruncit sa ma lase singura si sa il conduca la mine cand va ajunge. N-a trecut un sfert de ceas si am auzit tipete de prin catun. Cerberul meu si cativa slujitori daramau cocioabele una dupa alta, ca sa ma gaseasca. De teama sa nu ramana fara salase, trentarosii aia i-au aratat unde sunt pana la urma.

Daca esti fermecata, ajuta-ma sa scap de acest om care ma nefericeste cu zi ce trece…

Intre timp, un om inalt, cu privirea binevoitoare, dar ferma, astepta respectuos ca tanara sa-si termine jelania. Cand aceasta s-a oprit din smiorcait, a tusit discret si a spus politicos:

– Domnita, ma asteptam sa te gasesc aici. Te astepata o cina pe cinste si, dupa, lauta si Metamorfozele lui Ovidiu.

Tanara se uita la el cu ura si marai:

– Bine, vin.

Arena: Roma II

Relevanta e cumva stirbita cand nu ai de-a face cu primul joc dintr-o serie, dar m-am interesat temeinic si am aflat ca diferentele sunt numai de forma, nu si de fond.

Arena: Roma II este continuarea unui alt joc, numit Roma, si se petrece (ghici ciuperca ce-i?) in anticul „umbilicum mundi”, intr-o vreme framantata, evident, ca altfel, nu am mai fi avut ce povesti.

Marturisesc ca prima impresie pe care am avut-o despre acest boardgame a fost una mai degraba neplacuta. Regulamentul mi s-a parut lapidar, ca sa folosesc un termen venit de la stramosii nostri latini, si a fost nevoie sa il citesc de mai multe ori, pana sa ma dumiresc ce si cum; in plus, are unele lacune, iar jucatorii vor fi nevoiti sa regleze intre ei situatiile ce apar (in ultima instanta asta e chiar un exercitiu de bun simt si de toleranta, asa ca nu il taxez :P). De asemenea, jocul e facut doar pentru doua persoane si n-are vreo profunzime intelectuala abisala. Evident ca din asta rezulta si un oarecare avantaj: e scurt.

In Arena: Roma II se folosesc atat zaruri, cat si carti, astfel ca hazardul e la el acasa; se mai ruleaza bani si puncte de victorie. Cartile seamana cu cele din Dominion, adica au diverse proprietati care aduc beneficii posesorului sau neajunsuri adversarului si cu cele din Machi, adica se impart in personaje si cladiri. Au un design bunicel si denumiri latine, ceea ce contribuie la atmosfera de intrigi si inclestari in Cetatea Eterna.

Cartile active ale fiecarui jucator sunt plasate fata in fata, in numar maxim de 6, fiecare pozitie corespunzand unei dintre valorile de pe fata unui zar, iar cele trei zaruri pe care le are fiecare jucator hotarasc care dintre acestea vor fi jucate. Acest sistem, la care se adauga faza de inceput a fiecarei ture, cand jucatorii sunt taxati pentru cate carti le lipsesc, mi s-a parut original si, desi Fortuna isi ia partea leului, tot mai e loc de nitica strategie. Dupa ce am ajuns in acest punct cu intelegerea jocului si dupa ce l-am si testat, parerea de inceput mi s-a schimbat in bine.

Imi mentin ideea ca mari beneficii intelectuale nu veti avea jucand Arena: Roma II, dar va fi o experienta placuta si chiar palpitanta pe alocuri; ma incumet chiar sa spun ca acest boardgame mi-a placut la fel de mult ca Memoir ’44, cu care are multe in comun (joc de doi, care foloseste atat carti, cat si zaruri), pentru ca nu trebuie sa pierd o gramada de vreme aranjand o harta pe care lucrurile se pot decide in doi timpi si trei miscari. Aproape ca e suficient sa rastorni cutia si te si poti asterne pe joc.

Daca ajungeti sa aveti atat Roma, cat si Roma: Arena II, le puteti combina si va puteti bucura de acelasi grad mare de rejucabilitate ca si in seria Dominion.

Sursa fotografii: BoardGameGeek

Intertextualitate (3)

Antike e un joc care se intinde, spatial si temporal, prin personajele care trebuie castigate, pe o bucata masiva din istoria Antichitatii, asa ca bibliografia ar sufocanta prin dimensiunile ei.

Istoriile lui Herodot sunt de baza, ca si Biblioteca istorica a lui Diodor din Sicilia sau Ab urbe condita de Titus Livius. 99 de personalitati ale lumii antice, de Iohana Sarambei si Nicolae Sarambei, Mari capitani ai lumii antice de Dumitru Tudor si volumul colectiv Figuri ilustre ale antichitatii va vor dezvalui povestile din spatele cartilor cu nume pe care trebuie sa le adunam ca sa castigam in Antike.

Daca stilul acestora este prea arid, va recomand atunci doua carti de istorie foarte spumos scrise de Indro Montanelli – Istoria grecilor si Roma, o istorie inedita. Nu trebuie sa fii indragostit de istorie ca sa savurezi incursiunea plina de umor a italianului in povestile celor doua mari civilizatii. Si fiindca a venit vorba de civilizatii, ca harta plata si schematicele piese de lemn sa capete mai multa viata in mintea noastra, primele volume din Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba sunt numai bune.

In domeniul beletristicii e de citit neaparat Salammbo de Gustave Flaubert. E probabil cea mai inalta expresie pe care a capatat-o un roman istoric vreodata. Daca vreti sa va incredintati cat de bine s-a documentat marele scriitor francez puteti citi si Cartagina sau imperiul marii de Francois Decret.

Filme cu subiect din antichitate sunt cu duiumul, asa ca trebuie sa spicuim. Fastuosul Cleopatra, cu Elizabeth Taylor si Richard Burton, este de vazut neaparat, ca si Ben-Hur, Spartacus si chiar mult hulitul Alexander al lui Oliver Stone. Nu va incurajez sa vedeti 300, pentru ca nu mi-a placut in mod deosebit si, oricum, toata lumea il stie deja :).

Cei de la British Museum au realizat niste site-uri deosebite, instructive si atractive in acelasi timp, despre civilizatiile antice in general, despre Persia, Grecia sau Mesopotamia.

Quoridor

Quoridor este alt joc abstract pe care am avut ocazia sa il incerc si care mi-a produs febra musculara la creier.

E foarte simplu din punct de vedere al conceptului, dar are profunzime. Pe o tabla micuta si patrata, jucatorul manevreaza un pion, pentru a ajunge pe latura opusa celei de unde a pornit, inaintea adversarului. O logica foarte simpla ar spune ca acela care a mutat primul va fi indeplini primul acest obiectiv, dar regulile jocului permit ca, in loc de a folosi piesa, un jucator poate amplasa, oriunde pe tabla, un gardulet care corespunde unor 2 patratele (o latura are 9).

Functionarea inca o data a logicii elementare ar duce la concluzia ca nu trebuie decat sa inchizi calea celuilalt si te-ai asigurat ca nu vei pierde. O regula suplimentara si pervers de eficienta pentru savoarea acestui joc spune insa ca esti obligat sa lasi cel putin un culoar liber celuilalt. Din acest marunt, dar esential amanunt izvoraste o provocare intelectuala unica.

Desi Quoridor poate fi jucat in 3 sau 4, eu il recomand totusi in 2, pentru ca, in celelalte cazuri, e cam aglomerat si se poate ajunge la situatia ingrata in care cineva care nu mai are sanse de victorie sa poata totusi hotari care dintre cei cu sanse reale sa fie castigatorul.

In 2, insa, e un duel psihologic care mie imi aduce aminte de scenele din filme in care de la capetele unei strazi, doi adversari isi accelereaza masinile unul spre celalalt; cel care cedeaza primul si trage de volan e pierdut. Cam asa se intampla si in Quoridor: cel care se abtine cat mai mult sa isi foloseasca garduletele are de castigat.

De asemenea, tot de la acest joc m-am obisnuit cu gandul ca a fi la un pas de victorie nu e echivalent cu victoria insasi. Chinul tantalic de a te afla pe penultimul rand si de a te vedea blocat, obligat fiind sa ocolesti intreaga tabla, este unul dintre deliciile acestui boardgame micut, dar al naibii de interesant.

Intertextualitate (2)

Cand vine vorba despre The Thief of Bagdad, automat te gandesti la 1001 de nopti, cu toate povestile sale care ne-au incantat de cand suntem mici. Desi de prin alte parti decat Peninsula Arabica, niste versuri ale poetilor persani Omar Khayam, Hafez sau Saadi parca merg de minune cu atmosfera plina de arabescuri, havuze si vicii si delicii orientale pe care acest boardgame hotesc o degaja.

Unul huzureste, cellalt grija poarta;

Unul e ferice, altu-i frant de soarta.

Unu-i in cocioaba, altu-n mandre case;

Unul e in zdrente, cellalt in matase.

Unu-ntinde blidul, altu-i bogatan;

Unul duce lipsuri, cellalt e tiran.

Unul are-avere-pungi de galbeni, mii;

Cellalt n-are pane pentru-atati copii.

(Sursa: Saadi, Gradina cu flori, traduceri George Dan, apud. Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei)

Filme despre furturi spectaculoase exista destule, dar cele pe care le consider mai reprezentative sunt Ocean’s Eleven (doar acesta si nu continuarile sale neinspirate), How to Steal a Million, cu Peter O’Toole si Audrey Hepburn formand un delicios cuplu de hoti, si Topkapi, cu un Oscar castigat de Peter Ustinov pentru rolul unui escroc amarat, atras in itele unui jaf de clasa.

De asemenea, exista un film mai vechi (din 1940) care poarta chiar titlul The Thief of Bagdad si care are cateva Oscaruri pentru efecte speciale, scenografie si imagine.