Archive for the ‘joc frantuzesc’ Tag

Dixit

Va place sa aveti dreptate? Daca da, atunci veti intelege cum m-am simtit eu vazand ca un joc pe care il ochisem acum ceva timp si pentru care chiar am facut efortul sa mi-l cumpar, Dixit, a luat o carca de premii, dintre care cel mai recent e prestigiosul Spiel des Jahres, un fel de Oscar al boardgame-urilor.

Ce m-a fermecat de prima data la acest joc este ca exploateaza o alta latura a intelectului, decat cea a strategiei si gandirii analitice. In Dixit, jucatorii primesc niste carti extraordinar ilustrate, unul dintre ei alege una si spune un cuvant sau o sintagma, apoi ceilalti aleg fiecare o ilustratie pe care o considera cea mai sugestiva pentru provocarea data si toate cartile sunt amestecate si apoi insirate pe masa. Daca jucatorului care a ales sintagma (numit si „narator”) i-a descoperit toata lumea cartea, nu primeste niciun punct: daca nu i-a descoperit-o nimeni, la fel. Daca, insa, unii ghicesc, iar altii nu, atunci primeste puncte, ca si jucatorii ale caror carti sunt votate.

Chiar de cand am citit prima data regulamentul, fara fi vazut vreodata jocul, am intuit ca este fermecator si m-a atras inexorabil faptul ca exista si altfel de boardgame-uri decat cele cu care eram obisnuit. Desi gandirea metaforica are ceva romantic a priori, tocmai aspectul sau competitiv ii da savoarea. Provocarea de a te balansa intre simpla descriere a cartii (denotatia) si o conotatie extrema si inaccesibila este superba si, desi la inceput pare cam grea, odata ce i-ai prins gustul, e greu sa te mai lipsesti de ea.

De exemplu, la primul joc, avand in mana cartea de mai sus, imediat mi-a rasarit in minte Domnisoara Pogany; dar n-as fi avut nicio sansa, asa ca am trecut cu gandul la Brancusi; dar nici asa nu aveam vreo siguranta, astfel ca am spus „modernism”. Nu a fost vreo varianta stralucita, dar i-a derutat pe unii, asa ca am obtinut puncte :). Exista un aspect care trebuie insa reglat dinainte: ar fi excelent ca persoanele care se cunosc foarte bine sa nu abuzeze de acest lucru si sa nu exprime lucruri numai de ei stiute. La cata gratie degaja insa Dixit, mi-e si greu sa cred ca cineva ar fi in stare sa umbreasca placerea pe care o ofera acest joc.

Despre ilustratii nu am decat cuvinte de lauda. Sunt desenate inspirat, cu un colorit plin de gust, sunt discret suprarealiste si au un aer naiv, care imi aduce aminte de pictura naiva sarba sau de cea a a lui Henri „Le Douanier” Rousseau. Pe un alt blog despre boardgame-uri, cineva deplangea faptul ca, dupa un timp, inveti fiecare carte si nu mai ai ce spune. Imi pare rau pentru acea persoana, pentru ca pierde exact esenta frumusetii acestui joc: faptul ca esti nevoit sa gasesti alte si alte asocieri, ca imaginatia si memoria zburda si, astfel, devin mai vii. Unde mai pui ca regulile pot si modelate dupa plac: puteti folosi doar titluri si personaje de filme sau carti, locuri cunoscute sau politicieni, daca vreti sa ii injurati intr-un fel aparte; iar astea sunt decat variantele care mi-au venit mie in minte.

Dixit este un joc care isi merita sumedenia de premii si simplul fapt ca strictii si gravii germani i-au acordat distinctia lor suprema este un indiciu ca merita incercat.

Surse fotografii: BoardGameGeek, Bruno Faidutti

Reclame

Machi

Machi este un joc frantuzesc, adica dintr-un alt univers decat cele clasice din care izvorasc boardgame-uri, recte cel german si cel american, iar asta se simte, atat la calitati, cat si la stangacii.

Machi te pune in pielea unui daimyo, adica a unui senior feudal japonez, care lupta sa castige increderea imparatului si sa fie declarat Shogun. Jocul nu are anvergura unui joc cu tematica similara (Shogun), ci are un iz mai gospodaresc, fiind bazat pe carti, iar tabla de joc si putinele piese existente nu au decat rolul de a evidentia punctajul si fazele de desfasurare a actiunilor, care – tipic japonez – corespund celor patru anotimpuri.

In Machi ai de-a face cu cladiri si cu personaje. Cele doua tipuri de carti se combina, rezultand bogatie sau onoare, care, la randul lor, se traduc in puncte. Evident, cine are cele mai multe la sfarsitul jocului, castiga. Cum spuneam, Machi nu are un aer epic, dar individualizarea personajelor, varietatea cladirilor si cateva carti speciale cu evenimente neprevazute transforma jocul intr-o poveste palpitanta cu samurai, yakuza, traditii, onoare, tradari si dueluri memorabile. Daca vreti o comparatie literara, boardgame-ul Shogun este precum romanul cu acelasi nume al lui James Clavell, iar Machi este precum Musahi de Eiji Yoshikawa.

Am ajuns la capitolul cel mai inovativ al acestui boardgame. Intre personajele care au dreptul sa lupte se pot isca dueluri, care sunt solutionate tot prin intermediul unor carti ce redau diverse miscari din spectaculoasa arta a manuirii katanei. Din sapte carti, jucatorii folosesc trei, trase aleatoriu, iar asta transforma luptele in niste dueluri psihologice la chiar ajungi sa stai cu sufletul la gura.

Daca realizatorilor francezi li se pot imputa cateva goluri in regulament, care pot genera discutii daca nu sunt reglementate intre jucatori la mica intelegere (sau cautand diverse FAQ-uri pe Internet), in schimb, la capitolul stil, li se cuvin numai cuvinte de lauda.

Simtul artistic frantuzesc si caracterul fascinant al culturii nipone s-au imbinat perfect. Cladirile recompun universul medieval japonez, cu castele, case pentru ceremonia ceaiului sau teatre Kabuki, iar personajele sunt delicioase din punct de vedere vizual, fiind desenate caricatural, dar sugestiv. Mie unuia imi place pur si simplu sa ma uit la ele, asa cum faceam cu abtibildele cu fotbalisti sau masini de pe vremuri.

Foarte mult bazat pe hazard, Machi ofera totusi si niste invataminte:

– nu uita de HRANA; fiecare personaj trebuie sa manance, asa ca aveti grija sa nu va ia valul inavutirii sau al onoarei si sa uitati de acest marunt, dar esential amanunt

– pune-te in pielea adversarului si incearca sa gandesti ca el (sfat cu precadere aplicabil in timpul duelurilor)

– pentru ca jocul nu dureaza foarte mult, actioneaza ca si cum ai manui o sabie de samurai – ferm, precis, necrutator.

Unde mai pui ca aranjamentul cartilor ma predispune la aceleasi fantezii narative ca si la Dominion.

P.S. Ia uitati-va la personajul de mai jos. Nu-i asa ca pare cunoscut? :)))))