Arena: Roma II
Relevanta e cumva stirbita cand nu ai de-a face cu primul joc dintr-o serie, dar m-am interesat temeinic si am aflat ca diferentele sunt numai de forma, nu si de fond.
Arena: Roma II este continuarea unui alt joc, numit Roma, si se petrece (ghici ciuperca ce-i?) in anticul „umbilicum mundi”, intr-o vreme framantata, evident, ca altfel, nu am mai fi avut ce povesti.
Marturisesc ca prima impresie pe care am avut-o despre acest boardgame a fost una mai degraba neplacuta. Regulamentul mi s-a parut lapidar, ca sa folosesc un termen venit de la stramosii nostri latini, si a fost nevoie sa il citesc de mai multe ori, pana sa ma dumiresc ce si cum; in plus, are unele lacune, iar jucatorii vor fi nevoiti sa regleze intre ei situatiile ce apar (in ultima instanta asta e chiar un exercitiu de bun simt si de toleranta, asa ca nu il taxez :P). De asemenea, jocul e facut doar pentru doua persoane si n-are vreo profunzime intelectuala abisala. Evident ca din asta rezulta si un oarecare avantaj: e scurt.
In Arena: Roma II se folosesc atat zaruri, cat si carti, astfel ca hazardul e la el acasa; se mai ruleaza bani si puncte de victorie. Cartile seamana cu cele din Dominion, adica au diverse proprietati care aduc beneficii posesorului sau neajunsuri adversarului si cu cele din Machi, adica se impart in personaje si cladiri. Au un design bunicel si denumiri latine, ceea ce contribuie la atmosfera de intrigi si inclestari in Cetatea Eterna.
Cartile active ale fiecarui jucator sunt plasate fata in fata, in numar maxim de 6, fiecare pozitie corespunzand unei dintre valorile de pe fata unui zar, iar cele trei zaruri pe care le are fiecare jucator hotarasc care dintre acestea vor fi jucate. Acest sistem, la care se adauga faza de inceput a fiecarei ture, cand jucatorii sunt taxati pentru cate carti le lipsesc, mi s-a parut original si, desi Fortuna isi ia partea leului, tot mai e loc de nitica strategie. Dupa ce am ajuns in acest punct cu intelegerea jocului si dupa ce l-am si testat, parerea de inceput mi s-a schimbat in bine.
Imi mentin ideea ca mari beneficii intelectuale nu veti avea jucand Arena: Roma II, dar va fi o experienta placuta si chiar palpitanta pe alocuri; ma incumet chiar sa spun ca acest boardgame mi-a placut la fel de mult ca Memoir ’44, cu care are multe in comun (joc de doi, care foloseste atat carti, cat si zaruri), pentru ca nu trebuie sa pierd o gramada de vreme aranjand o harta pe care lucrurile se pot decide in doi timpi si trei miscari. Aproape ca e suficient sa rastorni cutia si te si poti asterne pe joc.
Daca ajungeti sa aveti atat Roma, cat si Roma: Arena II, le puteti combina si va puteti bucura de acelasi grad mare de rejucabilitate ca si in seria Dominion.
Sursa fotografii: BoardGameGeek
Teoria jocului 
[…] Arena: Roma II este continuarea unui alt joc, numit Roma, si se petrece (ghici ciuperca ce-i?) in anticul “umbilicum mundi”, intr-o vreme framantata, evident, ca altfel, nu am mai fi avut ce povesti. […]
As zice ca si boardgame-ul asta face parte din categoria jocurilor „dragute”, adica alea care nu te solicita prea mult intelectual, dar sunt fun. Mi-a placut foarte mult cum vin cartile active – parca indiviualizeaza, asa, foarte misto, ideea de joc in doi. Totul se desfasoara la granita: in fiecare moment adversarul iti pandeste zonele libere de carti, dupa cum tu, in permanenta, ai vrea sa iti aperi cartile care te avantajeaza cel mai mult.