Dominion – file de poveste (2)

Oamenii munceau ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum viata lor ar fi mers asa cum era oranduita, ca si cum nu ar fi avut alta dorinta decat sa ajunga acasa, sa manance, sa uite vremelnic de griji alaturi de neveste si de copii si apoi sa se cufunde intr-un somn greu, fara vise.

Dar in spatele fetelor impietrite se ascundea o vapaie mai infricosatoare decat focurile din atelier. Nenumarate aschii de otel se ascunsera de ochii vatafilor, cate un cleste mai indraznet isi facu loc intr-o desaga de merinde, iar un ciocan fara teama de nimic innopta deseori in casa stapanului sau.

Nici in casele oamenilor nu parea a se intampla nimic care sa tulbure firea lucrurilor. Numai ca unele neveste, care reuseau sa nu fie biruite de truda zilei si sa ramana treze pana la miez de noapte, isi vedeau barbatii ridicandu-se usor si mergand in pivnita, de unde razbateau zgomote inabusite. Alte neveste isi vedeau barbatii plecand noaptea si intorcandu-se cu traiste din care se auzeau clinchete metalice. In sfarsit, fiecare nevasta isi vazu omul schimband soapte de taina si primind cate un obiect infasurat cu grija; iar cand unele indraznira sa intrebe cu glas domol, priviri manioase si cate o palma mai apriga din fire le facu sa-si dea seama ca e mai cuminte sa-si vada de-ale lor.

Vreun an se minunara nevestele pana cand revolta incepu. Oamenii ii atacara pe soldati, le taiara beregatele si le luara caii. Apoi se indreptara spre castel, acolo unde salasuia el. Baronul. Cel care ii strivea cu darile, caruia ii munceau pana la istovire fara simbrie, cel care le datora multora vieti de frati, tati sau prieteni, curmate fara mila.

Baronul privea la fereastra catre multimea amenintatoare. Zambi usor. „Sarmane animale fara minte. Cum isi inchipuie ca o sa ma las vreodata prada lor? Pot sa sece santurile, sa darame zidurile, dar nu au sa gaseasca niciodata camera secreta. Pe mesterii care au facut-o i-am ucis chiar eu”.

Baronul isi mai arunca o privire catre scurtul ravas prin care ii cerea vecinului sau, Ducele, ajutorul, il lega de aripa porumbelului, apoi il elibera pe fereastra. Dupa ce il vazu inaltandu-se, se intoarse si, cu gesturi lenese, atinse un sfestnic si cobora scarile ivite in intuneric. Zidul se inchise in urma lui ca o trapa de cavou.

Nimeni nu-i spusese Baronului ca Ducele atarna deja in streang.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: